Gara refugiaților, țara nimănui

Am fost zilele trecute în Gara de Nord din București. Aglomerație, curățenie la limită (sau dezordine la limită), oameni care se uitau în stânga și în dreapta, parcă neștiind când pleacă trenurile fiecăruia, parcă neștiind unde trebuie să ajungă. Pe lângă această „normalitate”, pe care o cunosc de când eram mică și umblam cu trenul până la casa bunicilor sau până în vreo tabără școlară, e ceva nou în gara de la București. Și nu trenuri care să ajungă mai repede la destinație sau vagoane în care să funcționeze, fără excepție, aerul condiționat vara. E altceva: un birou pentru refugiații ucraineni și multe indicatoare scrise în limba lor, în ucraineană. Unele, lipite pe jos, cu săgeți care indică locul de întâlnire al celor care au nevoie de sprijin.

E normal, în vreme de război, să fim solidari și să îi ajutăm pe cei pe care îi considerăm în dificultate. Asta nici nu se discută! E firesc, în ani tulburi, cu copii care rămân fără cămin, cu părinți care fug și nu se mai uită înapoi, cu bătrâni care nici măcar să plece nu mai îndrăznesc, de teamă că vine bomba după ei, să credem în ajutorul pe care, individual sau ca popor, îl putem da celorlalți.

Dar nu cumva această goană după sprijin ne face să uităm de propria noastră siguranță, de propria noastră nevoie de a supraviețui? Nu cumva, încercând să fim acolo pentru copiii vecinilor uităm să fim acasă pentru copiii noștri? Și nu e vorba de niște indicatoare lipite, în culorile steagului ucrainean, pe podeaua rece din gările prin care trecem. Astea-s detalii.

Ce ar trebui să ne doară, de fapt? Informația că agricultorii români, harnici, au producții bune de anul acesta care stau în hambare, care au fost depozitate în silozuri, pentru că nu se pot vinde. Din ce cauză? V-am mai amintit și în alt articol: pentru că au prioritate în porturi (și nu numai) camioanele ucrainene, care au culoare speciale și pot tranzita țara noastră cu pedala de accelerație apăsată, prin toate orașele, prin toate satele, prin centru sau pe centură, fără ca vreun „paznic” al țării să iasă în cale și să întrebe ceva.

Și cu ai noștri ce faceți, domnilor guvernanți? Cu producătorii români cum procedăm? Ce le dăm, ca să nu moară de foame? Ce le oferim, ca să nu piardă recolta pe 2023? Subvenții, de fiecare dată când se inventează câte una, nu le dați, pentru că mereu există câte un punct care vă scapă de obligația de a cotiza.

Capcanele sunt mai mari decât ajutoarele, aproape fără excepție. Ce încredere să mai avem în dumneavoastră, când de zeci de ani înotăm, sufocându-ne, în același scenariu?

Bunicii noștri pleacă din Gara de Nord și nu le spune nimeni niciun cuvânt de bine. Bunicii noștri vin în Gara de Nord și nu au niciun indicator care să le spună, în limba română pe care o vorbim, cu care am crescut, care e drumul cel mai scurt către „casă”. Românii nu mai au casă prin apropiere, se pare. Steagul nostru nu mai flutură singur, decât prin câmpii dese, pe unde nu-l vede nimeni.

Avem un fel ciudat de a ajuta. Pe care prin alte țări nu l-am prea văzut. Și avem și un fel ciudat de a ne sinucide. Pe care, cu siguranță, nu l-am mai văzut nicăieri.

Citește și: 

Sfântă Mărie, tot mai scumpă sărbătoare

Cultura la cort

Arde Europa!

Întoarcerea în Ghencea

Camioanele altora

Păcatele memoriei

Aurul de pe locul patru